Prof. dr. Ion-Christian Chiricuta: Dupa 27 de ani in Germania s-a intors sa trateze bolnavii de cancer din Romania

Prof. dr. Ion-Christian Chiricuţă: După 27 de ani în Germania s-a întors să trateze bolnavii de cancer din România

Prof. dr. Ion-Christian Chiricuţă: După 27 de ani în Germania s-a întors să trateze bolnavii de cancer din România

S-a făcut cunoscut în Germania sub numele de „Kiricuta“, iar acum oferă tratament radioterapeutic de ultimă generaţie bolnavilor de cancer din România, pentru ca aceştia să nu mai fie nevoiţi să plece în afara ţării.

„Fiindcă în clasa a X-a nu reuşeam să memorez toate noţiunile de biologie necesare pentru a intra la Medicină, am ales să studiez fizica nucleară“, povesteşte cu un mucalit grai ardelenesc Ion-Christian Chiricuţă, fiul renumitului medic oncolog Ion Chiricuţă, cel care a dat numele Institutului Oncologic de la Cluj-Napoca. Şi pentru că nu se putea mulţumi cu situaţia de „complacere“ în care se găsea România în anii ’80, a fugit cu trenul în Germania. Zece ani mai târziu a ajuns să conducă Institutul de Radioterapie Oncologică de la Spitalul „St. Vincenz“ din Limburg. Astăzi s-a întors în ţară să-şi îngrijească mama de 92 de ani, dar şi cât mai mulţi români bolnavi de cancer, în cadrul celui mai nou centru de Radioterapie din România, Amethyst, din Bucureşti. „Weekend Adevărul“: Dumneavoastră veniţi după 30 de ani de lucrat în acelaşi domeniu în Germania. Cum aţi perceput realitatea din oncologia românească la întoarcere? Prof. dr. Ion-Christian Chiricuţă: E ca o gaură neagră. Şi în Germania sunt probleme majore. Peste tot sunt probleme, pentru că populaţia îmbătrâneşte şi costurile nu le poate suporta statul. Deci trebuie creat şi stimulat particularul. Dar cu bani nu se rezolvă chiar totul, că în România sunt mulţi bani, numai că nu-s la oamenii la care trebuie să fie. Nu problema banilor este cea mai importantă. Problema cea mai mare este accesul unui cetăţean român la un tratament de tip european. Şi acest acces este, în radioterapie, foarte limitat, ca să nu spun mai mult. Pentru 20 de milioane de oameni, standard european înseamnă un accelerator la 200 de mii de oameni. Câţi oameni sunt în Bucureşti? 3 milioane. Câte acceleratoare sunt care funcţionează şi care oferă tratamente standardizate? În afară de ale noastre, care sunt două, poate mai este la Graal unul. Ce înseamnă tratament standardizat? Înseamnă să aplici pe tumoră o doză foarte mare de radiaţii, extrem de omogen, şi să protejezi la maximum ţesuturile din jur. E o definiţie. Fiecare zice: „Şi noi o facem“. Dar dacă pui rezultatele unele lângă celelalte, se văd diferenţele. În radioterapie, dacă tu iradiezi ţesuturi sănătoase, în momentul ăla ai efecte secundare. Şi s-au făcut şi calcule. Un efect secundar costă de trei ori mai mult decât folosirea tratamentului pentru vindecare. Deci tu nu numai că nu vindeci neaplicând doza mare, dar îl şi nenoroceşti pe omul acela, iradiind ţesuturi care trebuie protejate. Astfel, tratamentul este extrem de scump şi ineficient. În plus, un tratament e un lanţ de evenimente în care sunt medic, fizician, tehnician… Toţi se implică şi totul este la maximum de calitate. Dacă în lanţul ăsta o verigă este slabă, tot lanţul nu mai are nicio valoare. Aţi fost tot timpul la curent cu ce se întâmplă în România. Da, tot timpul. Poftim, asta-i realitatea românească! (n. r. – îşi deschide laptopul şi îmi arată o prezentare PDF realizată de dumnealui despre oncologia românească şi despre radioterapia în ţara noastră). Eu, lucrând până la 1-2 noaptea, fac poze ecranului televizorului. Şi asta-i realitatea (n. r. – îmi arată o fotografie făcută unui post de televiziune, care prezintă statistici din România): avem 49 de medici radioterapeuţi în toată ţara, la 20 de milioane de oameni. Vă daţi seama ce înseamnă? Asta e cifră de anul trecut. Dăm mai departe. Situaţia aparatelor de radioterapie în lume: sunt ţări care nu au niciun aparat de radioterapie. În Africa e dezastru. Acum să ne uităm la România: avem până în 20 de acceleratoare în toată ţara. Deci avem sub un accelerator la un milion de oameni. Ia uitaţi unde ne situează această statistică: în ultimele ţări din lume. Şi unde-s situate acceleratoarele?

Majoritatea sunt în Bucureşti… Da, majoritatea sunt în Bucureşti: la Colţea două, la Elias unul, la Oncologic (n. r. – Institutul Oncologic Bucureşti) două, la Graal unul, la Spitalul Militar încă unul, şi cu cele două de aici (n. r. – la cel mai nou centru de radioterapie, Amethyst Radiotherapy), nouă. La peste trei milioane de locuitori! Mai rămân 11 pentru restul populaţiei României! Automat este o problemă majoră. Am adunat şi câţi medici secundari avem. Sunt 10 medici secundari în România. Din cei aproape 50 de medici radioterapeuţi, eu cred că jumătate sunt peste 50 de ani. Deci în maximum zece ani, ei trebuie înlocuiţi. Sunt şi descalificaţi mulţi. Dacă au lucrat numai cu o bombă de cobalt, nici nu poţi să-i pui la un accelerator… Ce să faci cu 10 medici secundari… Nici nu există! N-avem nici fizicieni. Sunt 30 în toată ţara, mă refer la oameni calificaţi. Iar unii sunt numai la cobalt (n. r. – un tip mai vechi de radioterapie), deci trebuie învăţaţi să folosească un accelerator. Iar asistenţii medicali… nici nu contează, ca număr, fiindcă ne-ar trebui mult mai mulţi. Ne trebuie 100 de acceleratoare. 2 milioane de euro un accelerator. Păi cine are banii ăia? Nimeni! Aşa mult costă un accelerator? Unul ieftin. Unul ca al nostru este 3,5 milioane de euro. Dar acum hai să zic că nu iei un Porsche Cayenne, iei Dacia Logan, dar Loganul ăla trebuie să-şi facă treaba. La fel, hai să zicem că nu luăm acceleratoare, luăm cobalturi. Un cobalt îl găseşti azi la 900 de mii de euro. Şi eu, dacă aş fi ministrul Sănătăţii, aş lua numai cobalturi de ultimă generaţie, aş educa medicii şi-aş da o radioterapie de superclasă. Dar trebuie educaţi medicii! Bun, deci pentru acceleratoare ne-ar trebui o sumă enormă. Presupunem că avem suma… Marea Neagră se transformă toată în petrol… Ne trebuie 250 de medici specialişti radioterapeuţi. Noi nu putem forma mai mult de 50 pe an, în clinicile din România. Nu pot sta în cârd să se formeze, că în cârd nu învaţă nimic. Iar formarea asta durează cinci ani. Fizicieni experţi ne trebuie cam 200. Facultăţile de fizică au câte şapte studenţi… Păi de ce nu au studenţi? Pentru că au salarii de femeie de serviciu. Asistenţi medicali ne trebuie 600.

Sunteţi fiul lui? Da. Avantaje şi dezavantaje. De aia am şi plecat. Am pornit de la zero. M-am dus în Africa şi am pornit acolo ca un negru (n. r. – o metaforă. De fapt, profesorul Ion-Christian Chiricuţă nu a plecat în Africa, ci în Germania). Aţi ajuns foarte sus acolo. Aţi condus un Institut din Germania. Cum de v-aţi întors în ţară? Păi trebuie s-o îngrijesc pe mama mea. 92 de ani. Şi-am renunţat la tot şi m-am întors. Şi-am avut noroc că am dat de nişte oameni extraordinari. Pentru că ce-i aici nici în străinătate nu e.

„În România, lipseşte auditul spitalelor“ Lămuriţi-ne puţin în legătură cu aparatele din România. Ce înseamnă un aparat bun? Eu zic aşa. Domnule, avem un Stradivarius şi vi-l dau dumneavoastră. Ce faceţi cu vioara asta? Nimic. O pun pe perete. Şi ea se strică. Pentru că trebuie vibraţie în lemnul ăla. Dacă îi dau Stradivariusul unui elev din clasa a şaptea de la şcoala de muzică, e cam devreme să-i dau aşa o vioară performantă. Trebuie să-şi tocească degetele mai întâi pe viori obişnuite. Aşa e şi cu acceleratorul. E ca un Stradivarius. Dacă i-l dai unui om care nu are educaţie, i-l dai degeaba. El îl foloseşte ca pe o bombă de cobalt. Două câmpuri opuse, trei, patru, dar nu mai mult. Eu, în Germania, am avut un accelerator de 16 ani vechime. Şi puteam face aproape tot ce-i aici. Deci contează cât de vechi este aparatul? Nu atât de mult. Contează educaţia oamenilor. Acceleratoarele, şi alea vechi, pot face foarte mult bine. Sigur, ele trebuie upgradate. Dar educaţia contează cel mai mult. Cât, cum, unde îi educă. La Cluj-Napoca e un aparat ca al nostru, 3 milioane de euro a costat. Dar dacă un aparat este mai vechi iradierea durează mai mult? La cobalt, de exemplu, dacă pilula e veche, ar trebui să se vadă cât stă un pacient pe masă. În loc să stea maximum 10 minute, el stă 25 de minute. E o problemă,  pentru că pacientul se mişcă sau adoarme, are dureri… Sunt lucruri care se ştiu, nu descopăr eu nimic acum. Dar problema e: de ce nu se iau măsuri? Ar trebui să se spună: „Acest lucru e greşit, deci nu trebuie făcut!“. Dacă nu e altceva în schimb, e mai bine nimic decât să-i dai omului ceva care să-i facă rău. Comisia Oncologică sau Comisia de Radioterapie ar trebui să meargă în fiecare centru să vadă ce se oferă pe hârtie, cum arată acei pacienţi, ce doze se obţin pentru vindecare… Să nu fie nimic de ascuns, ci să fie pus pe masă, cu audituri externe. În România, lipseşte auditul. Clujul (n. r. – Institutul Oncologic „Ion Chiricuţă“, de la Cluj-Napoca) şi-a adus audit de la Viena. A fost verificat şi imediat s-a îmbunătăţit situaţia. Nimeni nu şi-a mai adus auditul ăla, ori fiindcă nu vrea, ori fiindcă zice că nu se poate.

Masterat pentru medici decepţionaţi Povestiţi-ne despre masteratul de la Facultatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti. Fiindcă în România personalul specializat este în număr atât de mic, mi-a venit mie gândul „Hai să vedem cine e pe piaţă şi vrea să înveţe“. Şi-am creat un masterat la „Carol Davila“. Prima promoţie a început în octombrie şi studiile durează doi ani. Am zis să se înscrie cine vrea. Poate să fie şi inginer agronom, nu mă interesează. Înseamnă că vrea şi are o educaţie, deci a dovedit că este educabil şi că vrea mai mult. Am luat 24 de tineri, deşi sunt numai 20 de locuri. Ei plătesc 1.000 de euro pe an, în cadrul unui Masterat de Biofizică Medicală şi Biotehnologie Celulară, la Catedra de Biofizică. Am rămas uimit: în trei zile au fost toate locurile ocupate. Deci interesul există. Că spuneaţi mai devreme că avem prea puţini specialişti. Păi dacă ei ştiu unde ajung… Aceşti tineri nu pleacă din România, sunt optimişti, vin la cursuri. Fac lucrări practice aici, la Clinică. Sunt din toate domeniile? O treime sunt medici decepţionaţi de ce-au găsit în spitale după ce au terminat facultatea. Voiau să plece. Dar înainte de a pleca, au zis să încerce masterul ăsta. Unii sunt ingineri, biologi, biochimişti… Dar interesant este că unul dintre ei are o firmă de elicoptere. Şi când l-am întrebat ce caută la curs, zice: „Păi acum, că am rezolvat problema banilor, îmi permit să fac ce vreau“. Altul are o firmă de cafenele şi a zis că urmează cursurile din acelaşi motiv.
Şi acest concept îl aplicaţi şi aici, la Centru? Păi în pacientul ăsta (n. r. – îmi arată pe laptop imaginea unei tomografii computerizate) am băgat 60 de litri de nutriţie. 60 de litri! Doi pe zi. Păi dacă nu băgam un sac de doi litri de nutriţie, adică albumină, sodiu, potasiu, de toate, calculate cu un program de calculator, omul ăsta nu termina tratamentul. Or, a terminat tratamentul, deşi avea kilograme întregi de tumoră şi acum e bine. Era o tumoră de nazo-faringe, la baza craniului. Nu se putea opera aşa o tumoră, numai radio- chimio-, şapte săptămâni. Omul a suferit, sigur, în aceste şapte săptămâni stătea zi de zi opt ore aici, pentru nutriţie şi pentru două minute de iradiere. N-am întrerupt nicio zi. Ăsta-i secretul. Dacă întrerupi, tratamentul nu mai are eficienţă. Ăsta este altul, un tânăr cu cancer gastric, pe care l-am iradiat printre primii şi avea patru metastaze în corp. L-am iradiat, se vede aici, cu verde (n. r. – îmi arată pe CT tumorile înainte şi după iradiere. Zona iradiată este marcată cu verde), cu doză mare, 66 de Gray (n. r. – unitatea de măsură pentru iradiere). Asta e tumora înainte şi după. S-a dizolvat! Urmează să dispară a doua metastază şi tumora principală. Totul fără efecte secundare. Îi recunoaşteţi după CT? Da, îi ştiu, păi stau zece ore cu CT-ul ăsta în faţa mea şi mă gândesc la abordări terapeutice. Asta e o tânără cu cancer mamar cu metastaze în os. A fost iradiată acum un an în Bucureşti. Şi ca să iradieze corpul ăsta vertebral, care e la nivelul traheei, a iradiat-o din spate, cu un singur câmp, dozând pe măduva spinării, care e mult mai sensibilă. Dacă dai o doză mai mare la măduvă, pacientul ajunge în scaun  cu rotile. Şi aşa se face în toată lumea, e o tragedie. Ca să nu dea o doză prea mare la măduvă, dă numai doza acceptată de măduvă, dar care e mult mai mică decât unde e tumora. Deci iradiază degeaba. Şi-acum, la un an de-atunci, vine cu dureri la mine. Şi tumora e tot acolo, pentru că iradierea a fost inutilă. Acum noi îi aplicăm exact pe corpul ăla vertebral doza maximă de radiaţii, fără a atinge măduva. Şi ea nu va muri. Dacă nu o iradiam noi, murea în condiţii dramatice: paralizată sau… Aveţi alt unghi de abordare? E un plan întreg. Asta e filozofia: cum putem face să atingem acea doză fără să vătămăm în jur. Ăsta e conceptul de IMRT – Intensity-Modulated Radiation Therapy. Aplici o intesitate modulată, din anumite unghiuri, şi de aceea avem computerele astea.

© 2016 Clinica Medicala MediCare